I Belong to Glasgow... London and Bucharest
Originally Published in Sogo Magazine, Issue 7 (2018)
Shown below with alternative images, all taken 2017
English
I was raised in Glasgow, forged like a riveted girder from the hard grit that rolls through the city’s streets. I took form in London, battered into shape by its blunt indifference to individuality and gilded by the molten gold that pours in opulent torrents from the tops of its penthouses. Now, I am being finessed in Bucharest, polished to a high shine by the promise of endless love and artistic prosperity; riding the resurgence of the “Paris of the East”.
I wish that were all true, because it sounds dead sexy. But the truth, inherently, cannot be that pretentious. To romanticise my relationship with those cities neglects the battle of belonging that I have faced in each. What the flowery description omits is that my mother was from Komenda, Ghana; my father, Aberdeenshire, Scotland. With roots spliced between two such different cultures, where, if anywhere, does such a person belong? White and black; colonialist and colonised; developed and developing; cold and hot.
It is true that I have lived in Glasgow, London and Bucharest. Living in these three cities has helped me decipher these paradoxes. They have each contributed to my understanding of what it means to ‘belong’: do I belong to a place; does a place belong to me; or do I feel belonging towards something else altogether?
Twice, I have lived in Glasgow. First, during my schoolyears and later, as a thirty-something. I returned thinking I belonged to Glasgow; that it was the container of my character, the rainy frame within which my sunny portrait hangs. Glasgow is a place where people really belong. Its culture rewards participation: be one of us and you will become one of ours. Going back to Glasgow, I found myself outside of this bubble. Perhaps I had never been in it.
Romanian
Am fost zămislit în Glasgow, forjat asemea unei grinzi țintuite de pietrișul dur care serostogolește pe străzile orașului. M-am format în Londra, bătut în formă decătre indiferența fățișă individualității și poleit cu aurul topit care sescurge în torenți opulenți din vârfurile penthouse-urilor londoneze. Acum, sunt finisat în București, polișat către un lustru superior de promisiunea iubirii nesfârșite și prosperității artistice; navigând renașterea ”Parisului din Est”.
Mi-aș fi dorit ca totul să fie adevărat, pentru că sună dead sexy. Dar adevărul, în mod inerent, nu poate fi unul atât de semeț. Romantizând relația pe care o am cu aceste orașe, neglijez lupta de apartenență cu care m-am confruntat în fiecare. Ceea ce descrierea extravagantă omite estefaptul că mama era din Komenda, Ghana; tatăl meu, Aberdeenshire, Scoția. Cu rădăcini înnădite între două culturi atât de diferite, dacă există undeva, unde, o astfel de persoană aparține? Alb și negru; colonialist și colonizat; dezvoltat și în curs de dezvoltare; rece și cald.
Este adevărat că am trăit în Glasgow, Londra și București. Atrăi în cele trei orașe m-a ajutat să descifrez aceste paradoxuri. Fiecare dintre ele au contribuit la înțelegerea mea cu privire la ceea ce înseamnă să”aparțin”: aparțin unui loc; un loc îmi aparține; sau simt că aparțin de ceva total altceva?
Am trăit în Glasgow de două ori. Prima dată, în timpulanilor de școală și mai târziu, la vreo treizeci și ceva. M-am întors gândindu-mă că aparțin în Glasgow, că era containerul caracterului meu, cadrul ploios în care atârnă portretul meu însorit. Glasgow este un loc în care oamenii chiar aparțin. Cultura orașului recompensează participarea: fii unul dintre noi și vei deveni unul dintre ai noștri. Revenind în Glasgow, m-am aflat în afara acestei bule. Poate că niciodată nu am fost în ea.
Glasgow
Strictly speaking, I never really lived in Glasgow. Most of my time was spent in the inoffensive suburbs of East Renfrewshire, a place packed with converted bungalows and good schools. It lies as close to the brown moors of Fenwick as the tarmac of the city centre. Its anonymous, inoffensive, residential streets are a far cry from the rough and tumble reputation of the city I aspired to belong to. As for my accent – often the last stronghold of belonging after everything else has fallen – even it has been smoothed off after years of trying to be better heard in other parts of the world. It is now frequently confused with the softer tones of Edinburgh (a painful accusation for any Glaswegian, even a conflicted one), Ireland, or even Canada. “You don’t sound like you’re from Glasgow”, has become even more profane than the, “You don’t look like you’re from Glasgow”, to which I had long become accustomed.
London was the corruptor of my accent. During my itchy seven year break from Glasgow, it put buttered lobster inside my Glaswegian, battered pizza sandwich.
For the most part, I worked in London as a corporate lawyer. I will forever remember the excruciating moment when a plummy partner in my Firm exclaimed he could barely understand what I was saying, and would prefer it if I sent emails rather than approaching his desk. Clearly, I didn’t much belong in that environment.
Nevertheless, London and I did chime for a while. Unlike Glasgow’s insatiable craving for me to be one of its own, London’s insatiable apathy was freeing. It felt like the city was mine, to do with what I wished. That is, until the cost of living became grotesque, and belonging in London came with an ever-lengthening invoice. I started to feel like I owed the city; my sense of belonging bankrupted.
I now find myself in Bucharest, a place that barely crossed my mind until the beginning of the year. Fending off boredom during my second stint in Glasgow, I invented “Skyscanner Roulette”: find the cheapest flights to a destination more than 500 miles away; go there, within the month; photograph the place for three days.
Strict vorbind, nu am trăit niciodată cu adevărat în Glasgow. Cea mai mare parte a timpului meu a fost petrecută în inofensivele suburbii din East Renfrewshire, bungalow-uri convertite și școli bune.
Acesta se află la fel de aproape de pârloagele maro ale Fenwick-ului ca de asfaltul din centrul orașului. Străzile sale anonime, inofensive, rezindențiale sunt departe de reputația brută și tumultoasă a orașului la care am aspirat să aparțin. În ceea ce privește accentul meu, adesea ultimul bastion al apartenenței după ce toate celalalte au căzut, până și el a fost netezit după ani de încercări pentru a fi mai bine auzit în alte părți ale lumii. Acum este frecvent confundat cu tonurile mai blânde din Edinburgh ( o acuzație dureroasă pentru orice Glasgian, chiar și unul în conflict), Irlanda sau chiar Canada. ”Nu suni ca și cum ai fi din Glasgow”, a devenit mai profan decât ”Nu arăți ca fiind din Glasgow”, afirmație cu care m-am obișnuit acum mult timp.
Londra mi-a corupt accentul. În timpul pauzei mele agitate de șapte ani de Glasgow, a adăugat homar gătit cu unt în interiorul sandwich-ului cu pizza tipic glaswegian, prăjit adânc în ulei. În cea mai mare parte, am lucrat în Londra ca avocat corporativ. Îmi voi aminti întotdeauna momentul chinuitor când un partener plin de viață din firmă a exclamat că abia putea să înțeleagă ce spun și ar prefera să trimit mai degrabă e-mailuri decât să mă apropii de biroul lui. În mod evident, nu prea aparțin acelui mediu.
Cu toate acestea, eu și Londra ne-am armonizat pentru o perioadă. Spre deosebire de pofta lacomă pe care Glasgow o exercita asupra mea pentru a deveni unul de-al lui, apatia lăudabilă a Londrei a fost eliberantă. Am simțit ca și cum orașul era al meu, pentru a face ceea ce mi-am dorit. Asta s-a întâmplat până când costul vieții a devenit grotesc, iar apartenența în Londra a venit odată cu o factură interminabilă. Am început să simt cum îi eram dator orașului; simțul meu de apartenență a falimentat.
Acum mă găsesc pe mine însumi în București, un loc care abia mi-a trecut prin minte până la începutul acestui an. Încercând să parez plictisul în timpul celui de-al doilea răstimp petrecut în Glasgow, am inventat ”Skyscanner Roulette”: găsește cele mai ieftine zboruri către o destinație aflată la mai puțin de 500 de mile distanță, du-te acolo, în luna aceea, fotografiază locul timp de trei zile.
București
Bucharest won March.
Initially, I felt anything but belonging. I was uncharacteristically nervous, crippled by insidious stereotypes of Eastern Europeans that drip into the British psyche from venomous, blackened newsprint ink. After three days of observing, shooting and speaking to the people who lived there, I gained a sense of the city’s true character – cordial neutrality concealing the bountiful energy of an ambitious youth. It compelled me to return.
After a break of mere weeks, I found an excuse to go back. On this occasion, I discovered the green shoots of a secluded young arts scene that is desperate to blossom. With artist-run galleries, underground activist movements and creative collectives facing limited access to resources, it needs more support. It has progressive and talented artists and a wealth of empty buildings to house them. It has the potential to become a vibrant creative hub. I felt charged by that potential.
A third visit turned into an open-ended adventure. The warm weather, the affordability, the lifestyle – I stayed. Oh, and what does this description omit? On my first trip I met a dynamic and captivating woman with whom I fell very suddenly and unexpectedly in love. She asked me about my camera in a coffee shop. Our conversation continues.
For now, my romanticised version of this city is accurate. I belong to Bucharest. Even so, I know my feeling of belonging cannot be sustained by a place. In my paradoxical world, it is essential to find belonging closer-to-hand. If anything has revealed this, it is my relationship with my camera. It dragged me from my desk in London, tossed me north to re-examine Glasgow, then sent me East to new exploits in Bucharest. The camera might belong to me, but with everything it has given, I very much belong to it.
Bucureștiul a câștigat luna Martie.
Inițial, am simțit orice altceva mai puțin apartenență. Am fost neobișnuit de neliniștit, schilodit de stereotipurile insidioase despre cetățenii est-europeni care picurau în subconștientul britanic precum veninul, înnegrit al cernelii ziarelor. După trei zile de analizat, fotografiat și interacționat cu oamenii care locuiau acolo, am dobândit un simț al adevăratului caracter al orașului – neutralitatea cordială care camufla energia generoasă a unei tinereți ambițioase. M-a obligat să mă întorc.
După o pauză de câteva săptămâni, am găsit o scuză pentru a mă întoarce. Cu această ocazie, am descoperit lăstarii verzi aparținând unei scene artistice izolate, disperată să înflorească. Cu galerii conduse de artiști, mișcări activiste underground și colectivități creative care se confruntă cu acces limitat la resurse, care au nevoie de mai mult sprijin. Are artiști progresiști și talentați și o bogăție de clădiri goale pentru a le găzdui. Are potențialul de a deveni un hub creativ vibrant. M-am simțit încărcat de acest potențial.
O a treia vizită s-a transformat într-o aventură cu final deschis. Vremea plăcută, accesibilitatea, stilul de viață – am rămas. O, ce omite această descriere? În prima mea vizită am întâlnit această femeie dinamică și captivantă de care m-am îndrăgostit brusc și neașteptat. M-a întrebat despre camera mea de fotografiat într-un coffee shop. Conversația noastră este încă în desfășurare.
Pentru moment, versiunea mea romantizată a acestui oraș este exactă. Aparțin Bucureștiului. Chiar și așa, știu că sentimentul meu de apartenență nu poate fi susținut de un loc. În lumea mea paradoxală, este esențial să găsesc apartenența în proximitatea mea. Dacă ceva a dezvăluit acest lucru, este relația mea cu camera de fotografiat. M-a târât din biroul meu din Londra, m-a azvârlit spre nord pentru a reexamina Glasgow, apoi m-a trimis spre est către noi isprăvi în București. Camera de fotografiat mi-ar putea aparține, dar cu tot ceea ce mi-a dat, mai degrabă eu îi aparțin ei.
Translated by Cristina Ioana Pașalău
București
Glasgow